După 50 de ani, Florin Piersic „Hoinărind printre amintiri”

După jumătate de veac de carieră, la cei 76 de ani ai săi, neobositul şi inegalabilul Florin Piersic, a urcat vineri, de Dragobete, din nou, pe scena Casei de Cultură din Constanţa. Legendarul actor a fost aşteptat cu sufletul la gură de o sală arhiplină, după ce spectacolul fusese deja amânat de două ori din cauza vremii nefavorabile.

Pentru a celebra cum se cuvine cei 50 de ani de carieră în slujba privitorilor, actorul Florin Piersic a pregătit spectacolul itinerant „Hoinărind printre amintiri”. Recitalul actoricesc este conceput sub forma unui monolog interactiv, pe durata căruia artistul cântă, recită versuri şi deapănă amintiri din cei 50 de ani de existenţă trăită în lumina reflectoarelor.
Sala Mare a Casei de Cultură din Constanţa a fost arhiplină de constănţeni curioşi, afectuoşi sau nostalgici. Actorul şi-a făcut intrarea în scenă într-o discreţie nebănuită. Spectacolul a debutat cu o succesiune de imagini imortalizate de-a lungul vieţii personale şi profesionale a actorului Florin Piersic, pe un fond muzical din repertoriul său, căruia i s-a alăturat treptat, din umbră, suprapunându-şi vocea peste cea din melodiile din fundal.
Spectacolul de vineri seara a fost unul neobişnuit atât pentru public, dar şi pentru însuşi Florin Piersic. Pe durata a aproximativ trei ore, timp în care a coborât în rândul întâi, pentru a da mâna cu publicul şi pentru a discuta mai îndeaproape cu cei din sală, Florin Piersic a vorbit despre viaţa sa, despre carieră, într-un mod foarte deschis, plin de umor şi autoironie.
Îndrăgitul actor a reuşit să stârnească hohote de râs în public cu poveştile din tinereţea sa, pe când îşi dorea şi apoi când a devenit actor. Cu un entuziasm vizibil şi retrăind parcă momentul, Florin Piersic şi-a amintit de prima poezie recitată în public şi apoi la admiterea la Actorie în Capitală, „Nebuna” de George Coşbuc. Prima sa replică în teatru a fost „Să facem grevă!”, care i s-a părut nemaipomenită la acel moment şi pe care o repetase neîncetat zile în şir, dar pe care abia dacă a putut s-o rostească în timpul piesei, după ce se lovise zdravăn... „la noadă”.
Pe parcursul spectacolului, Florin Piersic a fredonat mai multe melodii, cu ajutorul cărora a schimbat cu uşurinţă starea publicului într-una sentimentală, melancolică, opusă hohotelor de râs. Cei prezenţi în sală, au trecut astfel, dintr-o extremă la cealaltă, printr-o largă varietate de trăiri şi emoţii.
Prin monologul „Hoinărind printre amintiri”, Florin Piersic face exact acelaşi lucru, cu momente de amuzament sau nu chiar atât de vesele, cu bravura omului care se conformează că realitatea vieţii nu poate fi mereu pe placul celui ce o trăieşte, dar cu bucuria născută din aceasta.
* * *
În urmă cu trei ani, Florin Piersic decidea să-şi scoată la lumină un talent pe care ani în şir l-a exploatat insuficient: acela de a cânta. El a lansat atunci albumul numit „Hoinărind printre amintiri”, un disc ce conţine zece piese pe versurile Andreei Andrei şi muzica lui Dan Iagnov. Întrucât compozitorul Dan Ignov a trecut în nefiinţă, în mod cu totul neaşteptat la mijlocul săptămânii precedente, Florin Piersic a ţinut să-i rezerve un scurt moment omagial în spectacolul său.

Parafrazându-l pe Bukowski... I stopped looking for the Dream Man, now I just want one that is not a nightmare (sau cel puţin e sănătos la cap)

And if at first you don't succeed

Dust yourself off and try again

You can dust it off and try again

Try again

'Cause if at first you don't succeed

You can dust it off and try again

Dust yourself off and try again

Try again

Nu sunt rasistă, nici nu practic discriminarea de performanţă, însă astăzi vreau să scriu despre ţigani. Mai precis, vreau să scriu despre motivul pentru care urăsc ţiganii. Nu exagerez deloc folosind cuvinte tari precum „urăsc”, deoarece am depăşit de mult pragurile lui „nu suport”, „mă deranjează” etc.

Treaba e simplă: tot ce-mi doresc este să pot merge liniştită, oricând, la orice oră, pe oriunde, în oraşul în care trăiesc (şi în ţara în care trăiesc), fără să fiu agasată în orice fel de ţigani.

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să merg pe stradă sau să mă aflu într-un mijloc de transport în comun şi să am câte o divergenţă cu vreun cerşetor ţigan. Firul poveştii e mai mereu acelaşi: ei te abordează pentru a-ţi cere bani, tu îi ignori, iar ei se bagă efectiv în sufletul tău, te ating, te împing, te trag de haine... Nu mi se pare deloc normal, motiv pentru care n-aş ezita o secundă înainte de a-i gaza de toţi ţiganii, împreună cu toţi cretinii care susţin că „şi ei sunt oameni ca şi noi”, dar când văd că un ţigan se ia de tine pe stradă, nu ar mişca un deget să te ajute – probabil li se pare normal ce ţi se întâmplă şi sunt un pic geloşi că nu au şi ei parte de asta.

Ţiganii, pentru mine, nu sunt altceva decât o specie de primată un pic mai evoluată şi cu porniri violente îngrijorătoare. Nu mă feresc deloc de cuvinte. Cine nu e de acord cu mine, cel mai probabil n-a avut de-a face cu ţiganii în viaţa lui. Ideea de politically correctness n-are ce căuta în discuţia asta, întrucât, a fi politically correct în ceea ce priveşte ţiganii, ar fi total nerealist.

Nu pot tolera şi nu pot trece cu vederea faptul că e posibil să ies pe stradă îmbrăcată în fustă şi un ţigan va încerca să-mi ridice fusta, e la fel de posibil să mă întorc de la cumpărături spre casă şi să dau de un grup de cerşetori ţigani care-mi cer bani, şi pentru că refuz ei mă lovesc cu pietre, la ora 14:00!!! în centrul Constanţei, pe o stradă intens circulată. Nu vreau să mai fiu obligată să suport niciun cerşetor în autobuz când mă deplasez din punctul A în punctul B. Cerşetor care, pentru că nu vreau să-i dau bani, începe să-mi tragă de geantă şi apoi încearcă să mă împiedice să cobor din autobuz, timp în care toţi ceilalţi călători din autobuzul arhiplin, stau şi asistă nepăsători. Cel mai probabil, ceilalţi solidarizează cu ţiganul, ci sunt pur şi simplu mulţumiţi că li se întâmplă lor. În locul lor, aş reacţiona cu tot atâta indiferenţă, căci nu te pui cu animalele.

Însă oricui i se par normale lucrurile pe care le-am enumerat mai sus, cu siguranţă are probleme psihice.

Din punctul meu de vedere, ţiganii nu sunt capabili să fie integraţi în societate. Nu reprezintă altceva decât o cauză pierdută. Însăşi natura lor, materialul lor genetic, trebuie să conţină ceva mutaţii pe undeva, pentru că altfel nu-mi pot explica de ce majoritatea ţiganilor întrunesc aproape maximul de defecte pe care un om le poate avea.

Nu mă pot gândi la o soluţie de elimina problema (dimininua nu e de ajuns), decât ca toţi ţiganii să fie exterminaţi. Ani la rând am încercat să înţeleg, să-i înţeleg, însă mă depăşeşte total. N-am ajuns la altă concluzie, decât cea de mai sus, că sunt pur şi simplu defecţi genetic.

Nu mi se pare corect şi firesc să-mi fie teamă să merg pe stradă prin oraşul în care locuiesc. Prezenţa lor în comunitate, mi se pare că-mi ştirbeşte din libertatea de mişcare. Sunt convinsă că multora li se pare insesizabil acest aspect şi îşi închipuie că vorbesc probabil de un drob de sare, însă... look around you.

Everyone thinks you deserve better, but, yet, no one is willing to give it to you...

there’s no chance

at all:

we are all trapped

by a singular

fate.

nobody ever finds

the one.

- Charles Bukowski

I know you have to hate me
But could you hate me less?

James Dean - born February 8th, 1931

Dreaming of Spring