March 15, 2008

Online diary my ass...

Mă enervează când trebuie să plătesc pentru momentele de fericire simulată, în timp ce unii primesc fericirea autentică (e un fel de a spune) pe gratis, iar uneori o mai şi refuză… Se va spune că e mersul firesc al lucrurilor, că dacă n-ar exista astfel de situaţii, unde ar mai fi farmecul vieţii? [bla bla bla - totul e relativ] M-am plâns că nu fac decât să repet aceleaşi greşeli, conştientizând care vor fi consecinţele. Şi mi s-a răspuns: „Le vei repeta de câte ori va fi nevoie, până când vei învăţa cu adevărat lecţia.”

La ce editură a apărut „Life manual – for dummies” ? M-ar interesa să-l cumpăr, deşi am deja nişte foi xeroxate dintr-o altă carte (nescrisă) pe aceeaşi temă. Am înţeles că nu-i nicio problemă dacă mai şi improvizez pe ici pe colo, dar mereu aplic formulele greşit… Am vrut (şi încă vreau) să merg la şcoală, dar nu m-au primit sau n-am reuşit eu să mă integrez… Se va spune: „Păi nu tre’ să te primească nimeni, te duci pur şi simplu…e şcoala ta, d’oh!”

Promisiuni făcute special pentru a fi uitate. De ce unii simt nevoia să mintă când nu li se cer niciodată explicaţii pentru faptele lor?
Am pus mereu mare preţ pe comunicare, respect şi încredere într-o relaţie de orice tip. Se întâmplă însă des să primesc numai una, maxim două din cele trei (unice) lucruri pe care le cer… E uşor să vorbeşti, dar pare uneori imposibil să comunici (normal, pentru comunicare cât de cât eficientă, e necesară şi o doză de disponibilitate); încrederea vine şi ea mai greu, mai ales când tu ai ajuns la nivelul în care nu sufli în iaurt, ci în cuburi de gheaţă. Respectul… am respect pentru oricine ştie să fie om (trebuie să-i acorzi interlocutorului dreptul la prezumţia de nevinovăţie,nu?).
Îmi vine acum în minte o chestie spusă de Emil Cioran: „Sătul de toţi. Dar îmi place să râd. Iar să râd de unul singur nu pot.”


Ce nu te omoară, te face zombie…