April 04, 2008

entry despre ceva

Să vorbim despre România? Birocraţie sau cum te „scuipă autorităţile în cap”? Oameni care se tem să-şi utilizeze drepturile? Nu! Adică ce aş putea să mai zic eu din ce nu s-a zis până în prezent? Oricum, la rândul meu, n-aş face decât să mă plâng şi n-am acest drept din moment ce nici nu fac nimic să schimb ceva în jurul meu…


Am făcut la cursul de Genurile Presei, Reportajul. „Luni, la seminar, vreau să-mi veniţi toţi cu câte un reportaj (…) bla bla bla Andreea Marin bla bla bla Bursa pentru un reportaj bla bla bla copii.” Nu vă interesează, nu? Bine! Să vorbim despre Magda (n-o cheamă aşa, idiotule, am inventat un nume) colegă de-a mea, o tipă ok, fără prea mulţi bani şi fără fiţe, căreia îi pasă de oamenii din jurul ei… Bine, nu-i fac portretul, nu suntem prietene… mă rog. Magda a captat informaţia pe care eu am mascat-o cu „bla bla bla” şi i-a surâs ideea de a participa la competiţia pentru bursa oferită de Andreea Marin. S-a dus într-o joi la Adăpostul de zi şi noapte pentru copiii străzii – locul ăla dubios de lângă liceul Carol, în drum spre Taclale, hai că nu stau să-ţi explic – „Bună ziua! Numele meu e Magda B. sunt studentă în anul I [bla bla bla key words: copii, centru, reportaj, practică].” Secretara, angajată a unei instituţii publice numită Direcţia pentru Protecţia Copilului i-a zis Magdei că nu poate să-i permită accesul în instituţie, că ei (ditamai instituţia publică) n-au responsabil cu relaţiile cu presa (deşi legea îi obligă la aşa ceva), Magda insistă, explicând încă odată ce vrea… doamna drăguţă i-l bagă iar pe NU în faţă şi-o trimite să facă o cerere. Magda se duce, face cererea, mai explică încă unor persoane care e dorinţa ei (şi anume să afle povestea unui copil al străzii, lucru care ar face obiectul unui reportaj cu care ea va participa la concursul pentru burse). I se inregistreză cererea, timp în care i se aruncă priviri dubioase, ce o calificau un fel intrusă, venită să le tulbure lor prea minunatul echlibru instituţional (pot să mă exprim aşa?). I se dă apoi un termen în care cererea i-ar putea fi aprobată, i se mai readuce la cunoştinţă – într-un mod caracteristic diplomaţiei instituţionale- că nu e bine venită pe acolo… Magda pleacă, având încrederea că va fi sunată pentru confirmare în zilele ce urmează… îşi face calcule „dacă intru luni, mă încadrez în timp pentru realizarea şi predarea materialui” Desigur, telefonul nu-l mai primeşte, ulterioarele ei intervenţii la sediul Direcţiei pentru Protecţia Copilului se lovesc de umeri ridicaţi şi feţe nedumerite „reveniţi în altă zi”. Magda simte că-i bagă prea mult în seama, dar perseverează. Ratează concursul…


Stăm apoi şi ne uităm la Legea liberului acces la informaţia de interes public. Ce frumos e scrisă, ce frumos ne-o fac ei guler… „De ce îi lăsaţi să vă dea la o parte? Curajul se învaţă, îţi trebuie doar disponibilitate, ca atunci când eşti dat afară pe uşă să intri pe fereastră…”

Magda s-a mai dus o dată… avea mai presus de tot de făcut o temă…