July 27, 2010

daily dose of wisdom


"Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecvenţă mare de depresiuni într-un om
care are atît elan, încît în fiecare moment să fie viu. O fatalitate organică provoacă
depresiuni incontinue, fără determinante şi excitante exterioare, numai dintr-o
adîncă tulburare internă; aceste depresiuni înăbuşă pîlpîirile elanului, atacă permanent rădăcinile
vieţii şi distrug bucuria naivă şi instinctivă de a trăi.

Se afirmă cu totul greşit că devine cineva pesimist în urma unei deficienţe organice, în urma unor slabe posibilităţi vitale.
În realitate, nimeni nu devine pesimist dacă n-a avut anterior atît elan încît să fi dorit viaţa cu o
ardoare pasionată, chiar dacă această ardoare n-ar
fi intrat în conştiinţa respectivului.

Ulterior, procesul de devitalizare se întîmplă ca o urmare a depresiunilor. Orice deficienţă în
pesimism este consecutivă depresiunilor.
Căci numai la un om cu elan, cu aspiraţii şi cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consumă din viaţă, precum valurile mării din uscat.

La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o încordare, la nici un
paroxism şi la nici un exces, ci la o stare de indiferenţă şi apatie, de stingere lentă şi de
monotonie liniştită, din care nu pot reieşi acele reacţiuni personale şi dureroase caracteristice
pesimismului.

A fi pesimist înseamnă a prezenta un paradox organic, ce dă naştere la
contradicţii insurmontabile şi fatale, care explică efervescenţa atît de profundă a tuturor
pesimiştilor.
Şi cum să nu fie un paradox organic în această îmbinare a unor frecvente
depresiuni cu un nu mai puţin frecvent elan?
Că în cele din urmă depresiunile consumă elanul şi compromit vitalitatea, este mai mult decît evident pentru cine înţelege că depresiunile sînt adevărate atentate la viaţă.
Împotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupaţie intensă sau prin distracţii; dar după aceea apar într-o şi mai mare intensitate.

Numai într-o vitalitate neliniştită poate apărea paradoxul
organic al pesimismului. Cum rezistenţele vieţii se reduc şi scad progresiv, în conştiinţa
omului se reflectează dureros acest proces de intrare în moarte.

Nu devii pesimist — un pesimist demonic, elementar, bestial şi organic — decît după ce viaţa, în lupta disperată împotriva depresiunilor, nu sa ales decît cu înfrîngeri. Atunci apare în conştiinţa omului
destinul ca formă a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenţa lumii ca pentru a ne
arăta, mai dureroase şi mai apăsătoare, zădărniciile acestei vieţi.

Trebuie, întradevăr, să te fi luptat mult cu forţele demonice şi negative ale vieţii pentru
a ajunge la conştiinţa ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vieţii decît o cale spre
moarte, o evoluţie care nu e, în fond, decît o disoluţie. Să poţi spune după fiecare experienţă
de viaţă: niciodată! — după fiecare întîmplare şi după fiecare încercare acelaşi cuvînt,
simbol al definitivatului şi al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi atît de departe
de viaţă pe cît eşti aproape de nimicul în care te aruncă moartea.

Este îngrozitor cînd te gîndeşti că după moarte îţi sînt definitiv pierdute o zi cu soare, un zîmbet sau un prieten;
dar este de o mie de ori mai îngrozitor să fi pierdut, deja trăind, toate aceste, să poţi spune
despre tot ce ai auzit şi văzut: niciodată, niciodată!
Este ca într-o absurdă călătorie internă, care te-a
separat radical de lucruri, deşi prezenţa ta fizică se află în imediata lor apropiere."

Emil Cioran