July 25, 2010

sick + tired = sictir

Oricât aş încerca, nu pot să identific vreo urmă de rezonabilitate în a-i considera prieteni pe prietenii duşmanilor mei. Nu-mi pasă dacă asta presupune că trebuie să renunţ la toţi oamenii pe care îi cunosc în prezent. Îmi e destul de greu să renunţ la anumite persoane, dar a fost alegerea lor. Nu e un secret că sunt extremistă, asta  frizînd uneori limitele absurdului: eşti cu mine sau eşti împotriva mea. Nu cred că oamenii pot fi atât de imparţiali pe cât se pretind a fi. Nu are niciun rost să mă agăţ de oameni în privinţa cărora am certitudinea că nu mi-ar întinde o mână dacă aş fi pe marginea prăpastiei, ci probabil chiar m-ar călca pe degete. Ştiu din experienţă că dacă am nevoie de ajutor nu am la cine să apelez. Discutam cu cineva faptul că nu obişnuiesc să cer ajutor, iar (semi) persoana în cauză îmi spunea că la un moment dat va trebui să renunţ la aroganţa asta. IQ-ul său astronomic nu l-a ajutat însă să-şi dea seama că nu cer ajutor pentru că nu am cui, nu din mândrie sau altceva. 
Sunt conştientă că nu am nimic de oferit, că nu valorez nici 2 bani şi că oricât m-aş strădui să fac ceva nu e niciodată îndeajuns de bun. Ce-mi rămâne de făcut? Voi continua ca şi până acum: SINGURĂ! 
Ştiu că foarte mulţi se bucură să mă ştie căzută, dar nu vă faceţi griji, singurătatea nu a ucis pe nimeni, aşadar nu vă dau (încă) satisfacţia de a nu vă mai respira aerul.