August 02, 2011

Fail v. 14.1

Nu ştiu... dar nu pot să râd. De data asta nu pot să fac haz de necaz... Se pare că nu încetez să iau deciziile greşite, s-o iau pe drumuri fără întoarcere. S-a întunecat cam de tot... Am irosit singura, poate cea mai importantă şansă din viaţa mea. Acum nu am încotro decât să stau în cuşca pe care mi-am creat-o şi să mă uit la cei din jur cu trec pe lângă mine, cum se îndreaptă către lucrurile pe care, cu atâta uşurinţă, le-aş fi putut avea, nu mai departe de acum o lună... Am dat vrabia din mână pe cioara de pe gard, ca în final ele să zboare împreună!
Nu pot fi optimistă, nu când o dau în bară într-un astfel de mod. Am pierdut (iremediabil) mai mult decât mi-aş fi putut închipui... Nu vreau să aud morală gratuită de tipul "ai pierdut un tren, vine altul", pentru că eu am pierdut Orient Express-ul! Ca şi când nu-mi însuşisem cum trebuie lecţia că în viaţă există şi imposibil. N-am ştiut ce doză de risc merită să prind şansa asta. Părea ideal şi acum se dovedeşte că era chiar perfect. N-am ştiut când să pun punct şi s-o iau de la capăt, iar acum nu-mi rămâne decât să mă chinui să scriu povestea fără sfârşit şi, aparent, fără sens. Dar am mai învăţat un lucru, acela că nu trebuie să ceri niciodată ajutor, nici celor mai buni prieteni.
Ar fi în zadar să mai încerc acum să mă consolez ca un copil, când eu am ratat ca un om mare.
Cumva, s-ar părea că nu am parte decât de drumuri închise. Cineva probabil va spune că e doar un moment nefericit pe care îl voi depăşi, că soarele aşteaptă după primul colţ... Nu, faptul că se opreşte ploaia nu înseamnă că răsare soarele. N-am avut parte de momente fericite după câte un necaz, ci doar momente de uitare. Sigur, sîngerarea se opreşte, durerile dispar, rănile se vindecă, dar rămân cicatricile... şi cu ele defilezi toată viaţa. Pe unele le porţi pe faţă.