January 01, 2012

Psihologia DIY for dummies

În ultimul timp m-am aventurat printre paginile mai multor articole şi cărţi de psihologie din sfera „dezvoltare personală” sau „interacţiunea cu ceilalţi”. Spun m-am aventurat, pentru că, în ciuda încrederii pe care o am în puterea psihologiei şi în practicienii acestei profesii, nu sunt atât de mult fanul scriiturilor de genul mai devreme amintit. Pe scurt, nu cred în tehniciile DIY propuse adesea de diverşi autori.

Îmi aduc aminte că prin vară am avut o discuţie cu un amic de-al unei prietene despre aceste „manuale” de dezvoltare personală (mostly for dummies). Se întâmplă că amicul, E., are o ipoteză sănătoasă, din punctul meu de vedere, referitor la cărţile astea, ceva pe sistemul you either have it or you don’t. Ştii să trăieşti, să te descurci şi să faci faţă situaţiilor (dificile) sau nu. Pe cât de simplist e redată ipoteza pe atât de pertinentă mi se pare şi ţin să spun că o împărtăşesc pe deplin.

N-am fost niciodată un om sociabil asta ca să cosmetizez puţin realitatea care spune că sunt de-a dreptul un om antipatic, care fie îţi e indiferent (most of the time), fie pe care ajungi să-l deteşti profund. Ce fac pentru un asemnea rezultat? Păi nimic special, sunt un om absolut normal, poate cu puţin cam mult păr de lup crescut prin zonele esenţiale. În fond cam despre asta e vorba... am avut de-a lungul existenţei, ca noi de altfel, deasupra capului sabia normelor sociale universal acceptate. Nu vrei să vorbeşti? – Outcast, Nu te apucă frenezia ascultând piesele aflate on heavy rotation la radio? – Outcast, Nu ai haine la modă? – Outcast... dar astea sunt numai nanoexemple care, în mod cât se poate de evident, frizează superficialul. Mă lovesc şi de situaţii cu încărcătură mai grea. Unii înţelepţi ar spune că mi-e greu să păşesc afară din zona mea de confort. Nu neg asta. Problema apare atunci când iau decizii care îmi îngreunează apoi existenţa. Decizii care trebuie să mărturisesc, se nasc cel mai adesea din nesiguranţă şi lipsa respectului de sine. Cele două din urmă fiind la rândul lor parte a unui cerc vicios în care mă învârt... de când mă ştiu.

În pofida faptului că sunt un personaj stigmatizat al societăţii (da, sună pretenţios, dar aşteaptă până mă vei întâlni), am doi-trei oameni pe lângă mine, prieteni cred că se numesc ei potrivit standardelor sociale în vigoare. Cu aceşti prieteni m-am sfătuit de nenumărate ori când mă aflam gata gata să sar în gol de pe culmile disperării. Oamenii, binevoitori, cu o acută vocaţie de ascultători, generoşi nevoie mare m-au cadorisit mereu cu sfaturi. Aflându-mă într-un stadiu avansat de degradare emoţioanală, ce ameninţa să iasă curând prin epidermă spre a fi agoramediatizat, am dat curs sfaturilor prieteneşti.
Nu că m-ar fi părăsit brusc scepticismul nativ, nici gând, nu plec niciodată din casă fără telefon mobil, chei şi ...doza de scepticism necesară supravieţuirii. Văzusem însă că ideile lor puse în practică funcţionaseră. Funcţionaseră pentru ei, lucru pe care îl remarcasem cu proprii mei ochi, funcţionaseră în filme care-mi revin adesea pe retină, funcţionaseră până şi în cărţile ce mi-au pansat duios singurătatea.

Ca s-o lămurim şi să putem merge mai departe cu monologul, la mine n-au funcţionat respectivele poveţe, ba chiar au avut efecte contrare, de nedorit, care în unele cazuri mi-au accentuat vulnerabilitatea şi m-au împins mai adânc în abis.

Pe moment am decis, fără să pot argumenta de ce, să nu mai urmez sfaturile nimănui, indiferent despre ce ar fi vorba. În fond şi la urma urmei în joc e persoana mea, integritatea mea psihică, morală, viitorul meu...etc., şi în general vorbind, nimeni nu poate şti mai bine decât mine de ce am nevoie şi mai ales de ce nu am nevoie. Atunci era încăpăţânarea mea cea care prinsese glas.

Ulterior m-am tot gândit şi, trebuie să fiţi de acord că ce i se potriveşte mănuşă cuiva, altuia s-ar putea să nu-i vină la fel de bine. Nu-i nicio filosofie. Oamenii sunt toţi la fel, dar atât de diferiţi. D., nu crezi? Fără îndoială fiecare dintre noi e modelat aparte din experienţele pe care le trăieşte, iar factorul percepţie e diferit la toată lumea.

Monologul meu nu e vreo povestioară de viaţă cu final fericit în care eu vă spun vouă dragilor cum am reuşit eu să trec peste probleme şi cum sunt astăzi alt om. Nu, nu sunt nici măcar aproape de a-mi rezolva problemele (în mare parte, pentru că pe unele, esenţiale, nici nu le-am identificat corect încă).
Acum voi reveni la cărţile de pshilogie Do it yourself.

Mi-a recomandat cineva o carte despre cum să te descurci mai bine într-o relaţie (mai mult sau mai puţin). Ok, am luat cartea, am citit-o, foarte bine scrisă, idei cât se poate de realiste şi pertinente, sfaturi pe măsură, da, ok... dar avea o mare hibă cartea asta din punctul meu de vedere. Sau poate nu e cartea de vină, ci persoana care mi-a recomandat-o nu a înţeles prea bine pe unde mă situez eu. Ideea e că aceste cărţi DIY, şi asta în particular, pornesc discuţia problematicii de la un nivel prea avansat. Adică, autorul presupune că tu, cititor, te afli deja într-un punct, în care cel mai probabil te-a adus vâltoarea vieţii sau ... oricum, urmând paşii sociali unanim acceptaţi în comunitatea (globală) în care vieţuieşti ai pus deja o bază undeva, iar pe baza aceea urmează să te dezvolţi tu ca o floricică. Tu eşti un bulb de floare şi eşti deja în grădină. Pământul din grădină e cumva baza. Florile cresc în pământ, deci te afli unde trebuie. Dezvoltarea personală zice că te îngropi singur în pământ, îţi pui apă, îngrăsăminte... şi creşti să-i încânţi eventual şi pe alţii.

Dar ce nu-ţi spune nicio carte e cum ajungi tu bulb de floricică pe pământul din grădină. În viaţa reală nu te aruncă nimeni acolo. Pământul nu e totdeauna fertil şi ori te scuipă el afară, ori nimereşti pe nisip sau pietriş... Alteori nimereşti bine pe pământul care trebuie, dar tu, bulb neîndemânatic, îţi torni în cap prea multă apă şi strici tot.

Cărţilor ăstora, zic eu, le lipseşte componenta FAQ. Adică până şi sfaturile pot avea efecte adverse dacă nu sunt administrate corect. Ce-i de făcut atunci? Nu te poţi adresa întotdeauna medicului sau farmacistului. De aia zic, nu-mi inspiră încredere cărţile astea, pentru în mare măsură totul ţine de tine. De asemenea, în mare măsură, îţi trec şi ţie prin minte soluţiile pe care ţi le vinde psihologul scriitor. Dar ce nu te învaţă nimeni este cum să pui corect în practică soluţiile miraculoase. În contextul ăsta trebuie definit elementul „corect”. Ce e corect pentru mine, nu va fi corect şi pentru tine. N-avem aceleaşi nevoi şi mai ales acealaşi sistem de percepţie. Pe corect pot să-l definesc doar eu. Dacă aş şti ce termeni sau ce registru să folosesc. Ajung iar la ipoteza you either have it or you don’t. Viaţa e la fel de complicată pentru toată lumea. Ştii să-i faci faţă sau nu ştii. Unii spun că managementul sănătos al vieţii se poate deprinde şi că nu e musai să te naşti cu know how. De acord, dar şi pentru asta îţi trebuie resurse.

Mă gândesc acum că nu e imposibil să pui în practică ce spun cărticelele astea, dar uneori e foarte greu, pentru că se întâmplă că traversând viaţa pe prea multe căi greşite să ajungi într-un loc care-ţi impune să ocoleşti vişinul ca să ajungi în grădină. Este nevoie să lucrezi pe mai multe planuri ( adesea e imposibil s-o faci concomitent), pentru a ajusta diverse tare native sau dobândite, iar mai departe să ajungi eventual pe un drum drept care duce către ţelurile tale.

Se poate întâmpla să munceşti ca un Sisif să modelezi unele aspecte ale personalităţii tale, căci presupun că despre asta e vorba în definitiv, şi să constaţi, odată ajuns aproape de ultima sută de metri că atingerea acelui scop nu e ceea ce ai tu nevoie de fapt. Asta nu-i neapărat un lucru rău... Mai ales dacă până acolo tu ai găsit în timp resursele şi ai fost şi în stare să le întrebuinţezi eficient pentru a deveni tu însuţi un om mai bun.

Problema mea e că nu sunt conştientă de resursele mele. Nu ştiu ce am, cât am, dacă am. Iar cu cele pe care le-am stivuit deja nu prea ştiu ce să fac. Puterea şi perspicacitatea de a-ţi exploata propriile resurse nu ţi le insuflă nicio carte. Cred că totul ţine de coeficientul unui anumit timp de inteligenţă şi e foarte posibil ca la unii exact acela să aibă cine ştie ce valoare negativă. Ce faci de aici în colo? Tu ştii ce vrei, ţi-ai însuşit cuminte toată teoria, dar cum totul în pratică având două mâini stângi sau, mai rău, neavând mâini? Renunţi? Dar nu vrei să renunţi. Îţi trebuie un mod să-ţi cultivi acel tip de inteligenţă. Şi iar te întorci la psihologia DIY, care probabil şi de această dată îţi va servi un model semipreparat.

To be continued...