January 27, 2012

There you go

Cum era şi firesc, am fost întrebată în perioada asta ce atitudine am vizavi de recentele proteste de stradă. Majoritatea interlocutorilor mei s-au uitat pieziş la mine când le-am mărturisit că eu n-aş ieşi în stradă sau că nu m-aş încolona în spatele unor oameni despre care nu consider că mă reprezintă. Mi s-a spus că sunt nepăsătoare, că indiferenţa s-ar putea să coste, că nu înţeleg solidaritatea obştească şi toată paleta de fraze din seria „dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră”.

În cele două săptămâni şi mai bine de manifestaţii de stradă, al căror incipit, intrigă şi punct culminant cumva au coincis, mi-am menţinut rezerva de a emite vreo opinie fermă. N-am ştiut (şi mărturisesc că nici acum nu mi-e suficient de clar) cum să integrez în puzzle elementele politice ce au fost imprimate evenimentelor. Mă refer la aprecierile mass media că o tabără politică sau alta ar fi orchestrat protestele fie pentru a crea o diversiune, fie pentru a mai calibra punctajul de imagine.

Îmi pare rău, dar nu-mi pot însuşi un lucru care nu-mi este suficient de clar.
Ulterior am acceptat într-o oarecare măsură ideea că protestatarii n-au fost scoşi în stradă precum mioarele pe islaz. Motive de revoltă avem cu toţii cu duiumul. Deşi din postura pe care am adoptat-o mulţi au fost tentaţi să creadă că am anumite afinităţi politice de un portocaliu mecanic, ce mă determină să mă complac într-o oarecare mocirlă, nu-i deloc aşa. Trăiesc în societatea asta, consecinţele guvernării au străbătut de multă vreme şi până în sufrageria mea, am aşadar nemulţumiri şi frustrări, pe care însă nu concep să mi le strig retroactiv în vreo piaţă sau vreun parc către un zid.

În cei aproximativ şapte ani de guvernare ai actualei administraţii am trăit numeroase momente în care am fost siderată de luarea anumitor decizii absurde, inutile, riscante sau ce frizau cu adevărat neghiobia. N-a fost unic momentul în care am ascultat un discurs al vreunui oficial şi într-un atac de anxietate m-am întrebat „Dar cum e oare posibil?”. Oricine mi-a fost atunci în preajmă n-a putut decât să ridice din umeri. Apoi ne-am conformat şi mers-am mai departe...

„Şi asta nu merită să ieşi în stradă???” va să zică... Păi, dacă n-am protestat atunci, acum e mult prea târziu, cel puţin pentru mine. Între timp am învăţat că trebuie să te adaptezi situaţiei şi să te descurci cum poţi. Nu pot să-mi scot din minte vorbele lui Kennedy adresate americanilor: „Înainte de a vă întreba ce poate face America pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru America”. La noi de ce nu s-ar aplica sintagma asta? Lăsaţi-mă să ghicesc: pentru că ai noştri vaşnici conducători „fură mai mult decât putem produce noi”.

Cu regret va trebui să punctez faptul că actuala clasă politică nu e nimic mai mult decât un eşantion cât se poate de reprezentativ pentru societatea în care vieţuim. N-am să aduc acum în discuţie proverbiala carismă a lui Traian Băsescu ce i-a adus, iată, două mandate consecutive la şefia statului. Şi nu-mi aruncaţi, vă rog, în faţă pretextul fraudării alegerilor, căci şi frauda, dacă a fost, n-au înfăptuit-o marţienii.

N-am de ce să ies în stradă atât timp cât nu am în buzunar o soluţie, cât n-am în peisaj o alternativă de schimb. Bun, strigăm din toţi rărunchii „Jos Guvernul!” şi orice mai vreţi, dar vorba englezului...and then what? Garantează cineva că prin schimbarea administraţiei va ploua cu locuri de muncă sau creşteri salariale, cu servicii medicale mai bune, cu asistenţă socială mai de lumea întâi? Nu! Ianuarie 2012 nu e decembrie 1989, datoria externă a României e departe de a fi zero, Ocupaţi Bucureştiul nu sună la fel de bine ca Occupy London!

Cei ce vin din urmă, oricine ar fi ei, nu vor avea încotro decât să plătească în primul rând oalele sparte. La rocada guvernelor nu se trage linie, ci se merge mai departe. Macazul nu se poate schimba, pe bune, pocnind din degete.

Aş ieşi în stradă şi aş protesta dacă aş şti că prin asta voi obţine stoparea luării de decizii incorecte şi că nu voi primi în schimb nişte gesturi umilitoare, care să m-arunce în derizoriu dimpreună cu scandările mele sau dacă n-aş vedea că pentru a mi se închide gura se scot la rampă nişte strategii de imagine penibile şi disperate.

Poate că după ce temerarul dizident Radu Mazăre şi USL-ul aferent au fost primiţi cu răceală de protestatari aveam tendinţa să cred într-o oarece legitimitate a celor care de atâtea zile îşi riscă sănătatea manifestând în stradă. Am avut, recunosc, un moment în care m-am oprit şi m-am gândit că poate oamenii ăştia chiar au reuşit să mişte o rotiţă cât de mică pe undeva. Acest gând m-a înseninat un pic şi parcă parcă undeva în minte îmi încolţise un fir de solidaritate cu ei. Apoi a vorbit preşedintele.

Am ascultat întregul act oratoric al primului om în stat, am căutat ceva de care să mă agăţ, ceva care să reflecte faptul că miile de oameni nu se văd numai ca nişte puncte negre de la ferestrele palatelor Cotroceni şi Victoria. Nicio şansă. Preşedintele a spus-o cu subiect şi predicat: nu regretă nimic.

Pentru nemulţumirile mele asta nu-i altceva decât o adâncire şi mai mare în deznădejde. Chiar dacă s-ar rectifica acele măsuri guvernamentale care m-au nemulţumit, este mult prea târziu, din nou, cum ar spune englezul: the damage is done.

Schimbarea este iminentă, răul nu poate dăinui la infinit, însă la fel de adevărat este şi că etapa plăţii oalelor sparte nu poate fi sărită.

Revenind la oamenii care protesteză. Nu minimizez nicidecum ideea de protest, ideea de a-ţi revendica sub orice formă drepturile, dar nu aşa şi nu acum...

Mare parte din oamenii care au ieşit în stradă erau din acea categorie care aşteaptă, de la naştere, să plouă cu bani. It ain’t happening, folks! Nu pot să merg să mă alătur în scandări unuia de 30 de ani care nu ştie să facă nimic, nu a muncit în viaţa lui şi vrea să-l dădăcească statul. Nu pot să mă dau nici după unul care e nemulţumit că alţii fură mai mult decât el.Şi nici nu pot să înghit pe nemestecate găluştile servite cu polonicul de presă.

Nu insinuez că în pieţe s-au adunat numai astfel de specii. Ştiu că la proteste au fost şi oameni care au câte două sau mai multe job-uri şi care s-au săturat să fie umiliţi. Pe ei îi consider naivi. Dar tot pe ei îi consider speranţa. Ei sunt oamenii corecţi, plătitorii de taxe, care au înţeles că numai prin muncă poţi obţine sau schimba ceva...

...

Sursa foto: jurnalul.ro