February 27, 2015

Cui îi e frică de religie?



Am o problemă. Nu înţeleg. Nu înţeleg de unde teama şi repulsia atâtor părinţi de a-şi lăsa copiii să participe la ora de religie, la şcoală. Aceiaşi părinţi care s-au căsătorit religios, şi-au botezat copiii, îşi îngroapă rudele cu slujbă religioasă şi rostesc involuntar „Doamne, fereşte!” oricând se invocă vreun pericol ipotetic. 

Am făcut religie la şcoală 12 ani. 12 ani în care m-am transformat şi mi-am schimbat perspectivele despre orice de un infinit de ori. Aş menţiona aici şi faptul că niciuna dintre materiile pe care le-am studiat la şcoală nu mi-a deschis apetitul pentru nimic din ce a urmat să fac mai târziu. Religia nu a fost mai mult decât încă o materie în orar, încă o sursă care a contribuit cu noi cunoştinţe la cultura mea generală de care sincer sunt mândră. 

Am încă o memorie excepţională şi chiar nu îmi aduc aminte ca vreunul dintre profesorii mei de religie să ne fi obligat pe vreunul dintre noi să intrăm la oră (!!!), să învăţăm rugăciuni şi cântece bisericeşti, să mergem la biserică, să spunem rugăciunea în clasă etc. Era mereu alegerea noastră dacă ne interesează, dacă vrem să ştim, dacă vrem să devenim creştini practicanţi sau nu. 

Relaţia mea cu religia a avut o mulţime de urcuşuri şi coborâşuri. Am citit Biblia (şi recomand asta oricui ţine la lista sa de lecturi), apoi am întors spatele bisericii şi religiei ortodoxe. Am decis apoi, singură, că vreau să merg să asist la slujbele de duminică. Apoi din nou, am întors spatele bisericii, dar nu şi religiei. De fiecare dată a fost decizia mea, independentă de orice voi fi studiat în şcoală, la orice materie. Alegerile mele în ceea ce priveşte relaţia mea spirituală cu Dumnezeu (pentru că în asta am ales să cred), nu s-au bazat decât pe experienţele mele de viaţă. 

Părinţii mei sunt creştin-ortodocşi şi, cam ca majoritatea familiilor sărbătorim Crăciunul, Paştele, nu spălăm rufe şi nu coasem duminica, iar aici se opreşte relaţia noastră cu religia. 

Nu am o părere bună despre preoţi, despre bisericile care inundă spaţiul verde doar ca să constate enoriaşul că au fost construite „în coasta” altui lăcaş de cult similar. Nu vreau să dau bani bisericii şi nu dau, nu vreau să merg la biserică şi nu merg. Am propria mea relaţie cu divinitatea, nemijlocită de nimeni şi de nimic. 

Mi-ar părea rău totuşi ca  atunci când voi avea un copil, iar el va merge la şcoală, să nu aibă parte de cunoştinţele pe care le-am acumulat eu la orele de religie. Şi mi-aş dori din tot sufletul ca şi copilul meu să aibă parte de profesori cel puţin la fel de inteligenţi şi deschişi la minte ca cei pe care i-am avut eu. Oameni care au înţeles în fiecare moment că stau în faţa unor copii, apoi a unor adolescenţi, care au anumite nevoi şi care au adaptat mereu ora de religie la nevoile elevilor. 

În gimnaziu am avut profesor de religie un preot paroh, biker tatuat ascultător fidel de AC/DC şi Jimi Hendrix, care ştie că preferinţa confesională este un lucru intim ce trebuie lăsat la aprecierea individului (fie el şi adolescent dezorientat). 

În liceu am studiat istoria religiilor şi cred că pe asta ar trebui să se bazeze întreaga programă şcolară a materiei „religie” studiată în şcolile noastre. V-aş sfătui pe toţi să vă faceţi timp o dată cel puţin pentru a citi ce a aflat Mircea Eliade despre Istoria religiilor sau ce are de spus Andrei Pleşu Despre Îngeri. Iar dacă vă cade sub priviri un Coran v-aş recomanda cu tot entuziasmul să nu ezitaţi să-l răsfoiţi măcar. 

Religia studiată în şcoli este necesară şi istoria religiilor într-o astfel de programă mi se pare vitală pentru a pune dacă nu capăt, măcar probleme, ignoranţei şi intoleranţei confesionale.
Religia predată în şcoli nu ar trebui nici pe departe să ţină parte unei singure confesiuni, decât dacă se numeşte „Religie creştin-ortodoxă” de exemplu. Altfel nu are nicio scuză pentru a nu-l informa pe elev despre caracteristicile altor confesiuni şi a-i da astfel posibilitatea să aleagă. În felul ăsta, copiii/adolescenţii ar învăţa că nu preotului (trebuie să) îi ceri iertare pentru păcatele tale, că există pericolul interpretării greşite a unor scrieri cum sunt Biblia sau Coranul. Cine invocă în argumentaţia împotriva religiei cruciadele şi jihadul, pierde din vedere că astea nu sunt altceva decât acte de ignoranţă şi manipulare. 

Religia învaţă despre iubire, despre toleranţă şi despre folosirea liberului arbitru pentru a face decizii morale corecte şi nu cred că ora de religie face mai mult rău unui copil decât face ora de literatură, de filosofie sau de chimie. Iar dacă religia devine materie opţională, atunci sper că ne îndreptăm spre un sistem educaţional în care elevii îşi vor putea alege toate materiile pe care vor să le studieze.